Da-i aripi sa poata zbura!

 Din momentul in care devii parinte, viata ti se schimba iremediabil. Capeti acea forma de responsabilitate pe care nu stiai ca o ai. Noptile nu mai redevin niciodata ce au fost, cand te culcai fara grija, sau poate cu ganduri diverse la tot felul de probleme din viata cotidiana. Acum primul si cel mai apasator gand este cel care-l priveste pe copilul tau. Daca ii e bine, cat ii e de bine, sa fie sanatos, sa fie fericit si multumit. Nu stii niciodata daca ceea ce ai facut pentru el e suficient de bun, daca felul in care te comporti cu el si ceea ce ii insufli va constitui, cu succes, baza unui viitor adult puternic, stabil, increzator. Este, cred, temerea oricarui parinte. Ca ceea ce construieste el nu se va destrama ulterior. Dincolo de micile situatii de moment, fiecare gest, fiecare promisiune, fiecare vorba spusa la intamplare sau nu, sunt atent inmagazinate si arhivate in ceea ce va deveni copilul tau. Asa ca incerc pe cat posibil sa fiu atenta la ceea ce fac. Nu exista, cu siguranta, o reteta a succesului. Cel putin eu nu mai auzit de ea. Si, cu toate ca s-au scris milioane de carti de parenting si se vor mai scrie in continuare - pentru ca, de indata ce devii parinte, ai brusc impresia ca te pricepi la asta, eu nu cred ca ar trebui sa ne tratam cu totii copiii la fel. Pentru ca fiecare individ e diferit. Pentru ca fiecare are nevoie de un fel anume de atentie. La fel cum nu sun de parere ca un copil trebuie lasat sa faca ce vrea, cand vrea, sa fie lasat de unul singur sa diferentieze binele de rau. Dar nu despre asta e vorba acum. Ci despre felul meu in care am incercat sa-i dau aripi Renatei.

Eu consider ca orice copil trebuie incurajat. In orice. El nu se naste cu teama de a fi respins, nici cu teama de esec. Si nici cu sentimentul dezamagirii. Asa ca, daca i se insufla suficienta incredere, ca poate incerca orice, ca poate face orice, va deveni un om increzator in propriile forte, un om muncitor si curajos.

Renatei ii place foarte mult muzica. Stie majoritatea melodiilor pe dinfara, le canta si ii dau o stare buna. Dar si sa danseze. Vazuse tot felul de clipuri pe net cu copii la concursuri de dans si mi-a spus ca i-ar placea si ei sa mearga. Asa am ajuns la Alin. Un profesor senzational, de care Renata s-a lipit imediat, extrem de carismatic cu copiii, atent si implicat. Am inceput cursurile in urma cu aproape un an si de atunci, universul ei s-a schimbat total. A invatat ce inseamna munca in echipa, pentru ca dansul nu poate fi efectuat corect decat daca toti din grupa danseaza impreuna, la unison si daca se inteleg. Si-a facut prieteni noi, pentru ca a nimerit intr-un loc total strain ei, cu copii de diferite varste si a reusit sa se apropie de ei, cu toate ca majoritatea erau deja prieteni si se cunosteau de la gradinita sau de la scoala. A invatat sa se bucure atunci cand a invins, alaturi de colegii ei, dar si ce inseamna rigurozitatea muncii. Si a cunoscut si infrangerea, dar am tratat-o ca pe un succes al participarii la evenimentul respectiv. Se distreaza enorm la antrenamente, dar, totodata, invata cu constiinciozitate miscarile si stie sa se amuze alaturi de colegi, exersand in acelasi timp. Nu in ultimul rand, este o modalitate de a face miscare, de a consuma energia, intr-o lume tot mai sedentara si mai inactiva.

Am participat pana acum la mai multe concursuri si de fiecare data am plecat cu medalii si trofee. Este cea mai buna reprezentare a muncii ei, iar 'coltul trofeelor' este partea de camera de care Renata este cea mai mandra. Il arata tuturor, ori de cate ori are ocazia si abia asteapta sa adauge noi premii.

 
Dincolo de toate, acesta a fost primul nostru pas in cladirea vitorului adult. Vor urma cu siguranta multe alte provocai, multe alte visuri ale Rentaei, ir noi vom fi oricand gata sa o sustinem si sa o incurajam in orice isi propune. Pentru ca si asa, cred eu, ii putem da aripi ca, mai tarziu, sa poata zbura.